Huhurezul, mesager ascuns?... si un dulce posibil ramas-bun

La scurta vreme de cand am poposit in locul asta, aproape de sfarsitul iernii trecute, intr-o seara nu tocmai calduroasa, am auzit de dincolo de geamuri un tipat prelung si ascutit. In primul moment, n-am inteles ce este si mi-am imaginat ca-i un zgomot de la masini, de-afara. Apoi, ca un ceasornic ce-si numara incet-incet minutele, s-a repetat, la fel de tare, la fel de aproape. Din nou... si din nou... si din nou... Asa am facut cunostinta cu huhurezul ce-si gasise adapost si-si construise cuib pesemne, in podul blocului de alaturi. Imi amintesc ca in primul moment cand am inteles ce este, mi-au venit imediat in minte superstitiile auzite candva, demult, cum ca e de rau augur sa cante atat de aproape. Si tot imediat, m-am intrebat, aproape fara sa vreau: "oare cum imi va fi aici?". Chiar daca nu cred in astfel de lucruri, in genul asta de "semne"... Si de atunci, seara de seara, cu aceeasi precizie de ceasornic elvetian si-a reluat chemarile tanguite. Aproape ajunsesem sa-l astept si noaptea adormeam pe muzica lui stranie: unic acord, repetat continuu, obsesiv. Probabil isi cauta sau isi chema perechea, caci la un moment dat sunetul a inceput sa se auda cu ecou... Timpul a trecut, luna dupa luna, pana cand intr-o seara nu s-a mai auzit nimic. Linistea adanca m-a surprins putin: plecase ori plecasera... apoi m-am trezit zambind. Si nici acum nu stiu bine de ce. In urma cu doua saptamani am aflat ca foarte curand este posibil sa plec mai departe. M-am bucurat, caci oprirea in statia asta a inceput sa mi se para lunga. Binevenita - moment de odihna sau de zbucium de multe ori, cu intrebari, raspunsuri, taceri - insa lunga... Si cam tot de atunci, prietenul meu huhurezul si-a reinceput chemarea. Sa fie numai o coincidenta, oare? Nu stiu... Dar simt ca intalnirea noastra nu a fost intamplatoare, ca m-a petrecut cumva o parte din drumul meu si ca mai departe va fi bine. Momentul de ramas-bun este aproape, iar timpul e plin de "ceea ce a mai ramas de facut", asa ca astazi am luat o pauza si am incercat prajitura de ciocolata a Irinei de care mi-a ramas agatata pofta inca de cand a postat-o pe blog. Un ultim dulce "home-made" facut aici.

Si chiar daca ciocolata mea alba din interior, nu a aflat de la sora ei franceza cum sa faca sa nu se topeasca si sa nu se amestece in compozitie, tot a iesit buna! :-)

Reteta o puteti gasi la Irina (http://invatsagatesc.blogspot.com/2009/01/pass-it-on.html) si-ar fi pacat s-o reproduc eu aici, caci astfel cei interesati ar putea rata sa deguste si povestea ei frumoasa. Deci "pass it on" si sa auzim de bine!

A lost paradise

The sweet smell of a great sorrow lies over the land

Plumes of smoke rise and merge into the leaden sky:

A man lies and dreams of green fields and rivers,

But awakes to a morning with no reason for waking

He's haunted by the memory of a lost paradise

In his youth or a dream, he can't be precise

He's chained forever to a world that's departed

It's not enough, it's not enough…

PINK FLOYD - Sorrow

Cand am fost copil, am iubit o salcie… Nici n-am stiut, pana cand au taiat-o. Era o salcie batrana, unul din “peticele de verdeata” care alaturi de cateva altele asemenea si de curtile celor trei case prinse intre blocuri, scapase din calea constructiei socialiste furibunde. Da, e adevarat, in urma acestor constructii, am primit o casa, numai din betoane insa, o casa de care ma leaga amintiri felurite. Dar asta e o alta poveste! Salcia crescuse intre blocul meu si cel vecin, inalta cat blocul de patru etaje. Cu trunchiul gros si usor noduros, aplecata putin intr-o parte intr-un sprijin vremelnic - asemeni trupului batran ce-si ofera o clipa de ragaz inainte sa porneasca mai departe la drum - isi revarsa perdeaua de ramuri cu generozitatea unui bunic. Frunzele mici si verzi, matisorii grasi si pufosi, racoarea umbrei ce-mi parea gigantica pe-atunci, ni le daruia in fiecare an fara sa ceara nimic in schimb. Cate seri frumoase de vara n-am petrecut in jurul ei, cu jocuri, rasete si povesti alaturi de copiii de la bloc, simtindu-ne “departe” de privirile sacaitoare ale adultilor, odihnindu-ne picioarele zdrelite de multe ori, de-atata alergat la “de-a v-ati ascunselea” sau “7 pietre”!

Imi amintesc ca o priveam adeseori, indiferent de anotimp, pe fereastra de la baie, mereu frustrata de dimensiunile mici ale acesteia si de echilibrul precar pe care mi-l oferea pozitia “cu picioarele pe cada” ce nu-mi lasa mai mult de 5 minute acolo.

Era atat de frumoasa!… La inceput de primavara, cu mugurii grasi stand sa plezneasca sub coaja, apoi cu frunze si matisori vara, cand ne bucuram de umbra ei binevenita, toamna scuturandu-si pletele galbene si iarna… simpla, retrasa cumva in sine, hibernand in asteptarea primelor raze de soare ale noii primaveri. Am vazut-o si ninsa uneori, usor garbovita de spate, ca o batrana ce-si imbraca cojocul alb cand iese sa-si hraneasca animalele din batatura.

Intr-o zi insa, aceasta incapatanare a ei (si noroc uneori) de a supravietui, de a creste si de a imbatrani acolo, intre blocuri, nu s-a putut masura cu dorinta de “evolutie” a omului: vecinul a carui curte se intindea in spatiul dintre cele doua blocuri isi cumparase masina, iar salcia ii statea in drum! Asa ca s-a hotarat s-o taie, in virtutea faptului ca locul pe care ea isi permisese sa creasca, fusese candva, inainte de a-i fi confiscat, parte din gradina lui… Asadar, salcia ii apartinea, putand astfel sa dispuna de ea dupa bunu-i plac!

Nu stiu daca cineva s-a impotrivit acestei barbarii, eram prea mica sa-mi amintesc exact, stiu insa ca-ntr-o dimineata, privind pe fereastra de la baie, salcia disparuse. In locul ei, marturie a unei vieti furate, ramasesera un ciot si cativa pumni de rumegus… A fost o zi tare trista pentru mine, desi atunci nu cred ca intelegeam foarte bine de ce. Si chiar daca, copil fiind, timpul a vindecat repede tristetea - rana deschisa in exterior, golul ramas in locul ei in suflet, descopar ca il port si acum…

Ca orice copil “de oras”, in virtutea egalitatii in saracie dar si a resurselor extrem de limitate de care dispunea mama, fapt ce facea relativ imposibile plecarile in afara orasului, nu m-am intalnit prea des cu Natura… Cateva tabere de vara, dintre care una mi-a ramas in amintire si in suflet in mod special si asupra careia voi zabovi un pic – tabara de la Odvos (in jud. Arad, undeva aproape de granita). Tabara era gazduita sub zidurile unui vechi castel – Castelul Konopi. Frumoasa constructie, chiar daca ochii de copil de-atunci nu erau interesati de arhitectura, ci cautau inapoi, spre casa, plangand timp de trei nopti de la sosire, ca un soarece prins in capcana, privind inspaimantat la gandacii care misunau pe podea noaptea… In final, dupa cele trei nopti de plans, am ajuns cumva la concluzia ca as putea sa privesc putin si in jur si sa nu traiesc cele 2 saptamani numai cu gandul acasa. Si asa am descoperit padurea… frumoasa padurice, parcul superb ce inconjura castelul (dar plin de serpi, am fost avertizati!). Recunosc, mi-era teama de serpi, desi nu am vazut nici macar unul pana la plecare, dar era minunat sa iesi seara tarziu in prag si sa patrunzi in intunericul magic, cu posibilitati infinite parca, sa tragi in piept aerul racoros si parfumat al noptii! Ciudat… dar imi amintesc cum in mijlocul copiilor din tabara ma simteam agitata si singura nu de putine ori (chiar daca participam la jocuri, cantece si dansuri), insa privind padurea, plimbandu-ma prin ea ziua, ori la asfintitul soarelui, ma simteam linistita. Nici o conditionare, nici o lupta de a-mi gasi un loc… Aveam un loc, eram, pur si simplu!

Era o liniste veche, ancestrala, dupa care am tanjit parca dintotdeauna, o liniste pe care am regasit-o ulterior in padurea de la tara, la bunici sau in lanurile de grau; si mai tarziu, pe munte in Apuseni la 14 ani cand am dormit afara, langa foc, pe pamantul tare si umed, sub patura de stele, leganata de mirosul puternic al lemnelor ce trozneau in foc. Apoi am intalnit-o din nou la Brosteni, in inima muntelui, alaturi de cativa oameni desprinsi parca din povestile lui Creanga si la Balvanyos, doi ani la rand…

si iar, la Düsseldorf, privind in noapte gradina ingrijita cu drag din curtea manastirii, dincolo de zidurile careia se intindea o padure mica, la marginea careia ziua, pasteau in fiecare zi cativa cai… ori intr-o dupa-amiaza, privind la curgerea molcoma si vascoasa de un cenusiu metalic - otel topit - a Rinului…

Un an mai tarziu, mergand pe munte in Bucegi, am descoperit cu tristete c-o pierdusem. Undeva, candva, pe drumul strabatut pana atunci, legatura se rupsese si eu nici macar nu simtisem asta! Vedeam cat de frumos e totul in jur, simteam aerul bun, dar nu eram cu adevarat acolo! Eram agitata, departe, tarata aiurea de gandurile mele, intr-o inconstienta teribila fata de tot ce palpita de viata pretutindeni imprejurul meu. Si tot atunci, am simtit ca mi-e frica pentru prima data in padure… Deoarece pentru prima data, Natura nu mai era in mine si eu nu mai faceam parte din ea… mi-era exterioara, ceva ce ascundea nebanuite amenintari! Mi-am privit cu durere autismul, golul interior ramas acolo unde altadata era atat de plin, acolo unde altadata imi gaseam toate resursele…

His blood has frozen and curdled with fright

His knees have trembled and given way in the night

His hand has weakened at the moment of truth

His step has faltered

One world, one soul

Time pass, the river rolls

And he talks to the river of lost love and dedication

And silent replies that swirl invitation

Flow dark and troubled to an oily sea

A grim intimation of what is to be

There's an unceasing wind that blows through this night

And there's dust in my eyes, that blinds my sight

And silence that speaks so much louder than words,

Of promises broken

PINK FLOYD - Sorrow

Au mai trecut doi ani de-atunci, pe drumul pe care am hotarat intr-o zi sa merg. Uneori, am reusit s-o reintalnesc, scurte clipe pasagere, alteori am vazut-o in ochii altora (ca cersetorul din Düsseldorf).

Am avut momente in care am batut la porti inchise, ori n-am batut deloc caci portile nu erau de gasit…

Asa am ajuns sa revad intr-o zi, reportajul PROTV “Romania, marea defrisare!”. Pe internet, caci la TV am renuntat acum un an. Imaginea unui brad retezat, prabusindu-se, a rupt ceva in mine. Ma durea si plangeam… De parca ceva fusese taiat din corpul meu, nu stiu nici eu exact de unde. Apoi am vazut munti intregi ciuntiti, batjocoriti, ca dupa o chimioterapie fortata, nenecesara, caci cei bolnavi suntem de fapt, noi. In noi cancerul a sapat adanc, prin lipsa de simtire, prin lacomia nemasurata, prin goana de a acumula cat mai mult. Si daca in interior e gol si rece, atunci posesivitatea devine tot mai mare, la fel si dorinta aberanta de a face totul “al nostru” in speranta ca astfel, ceva-ceva ne va defini pana la urma…

Nu stiu cum as putea descrie mai bine situatia padurilor tarii, a indolentei si hotiei autoritatilor locale si a politicienilor, ce se incapataneaza sa mentina aceasta stare de fapt prin lipsa unor legi capabile sa opreasca “fenomenul defrisarilor” din Romania. Caci da, a devenit un “fenomen”, alaturi de multe altele similare, care incet-incet au ajuns sa ne imunizeze. Iar cand mai gasim o farama de revolta in noi, tot altii sau ceilalti ar fi mai capabili, chiar responsabili sa faca o diferenta. Ce stiu insa, este ca imaginile vorbesc de la sine, tacerea cioturilor ramase in urma, tacerea pamantului care ne rabda inca, vorbesc mai mult decat o mie de cuvinte…

http://stirileprotv.ro/stiri/romania-te-iubesc/romania-te-iubesc-padurea-imputinata-taiata-ca-in-codru.html

http://stirileprotv.ro/stiri/romania-te-iubesc/romania-te-iubesc-arborii-cresc-greu-dar-cad-usor.html

http://stirileprotv.ro/stiri/romania-te-iubesc/romania-te-iubesc-marea-defrisare-in-valea-baragului-bistrita-nasaud.html

http://stirileprotv.ro/stiri/romania-te-iubesc/romania-te-iubesc-marea-defrisare-in-suceava.html

Nu demult, un om tare drag mie, spunea ca pe lume exista doua tipuri de oameni: ”omul râu si omul butoi”. Iar alegerea de a curge sau de a balti ne apartine in totalitate.

No more turning away

From the weak and the weary

No more turning away

From the coldness inside

Just a world that we all must share

It's not enough just to stand and stare

Is it only a dream that there'll be

No more turning away?

PINK FLOYD – On the Turning Away

Prajiturele cu miere si o dimineata rece de sambata

Chiar daca nu pot spune ca m-am obisnuit cu temperaturile de afara, de -14/-20 grade Celsius - desi sunt de-acum 2 saptamani de cand persista gerul asta - faptul ca zilele vin si trec foarte insorite, ma bucura si ma binedispune mult. La fel s-a intamplat si in dimineata asta, cand m-am trezit si m-am dus in bucatarie. Caldura din incapere si razele de soare ce patrundeau prin perdeaua trasa, mangaind usor frunzele ficusului-copacel care si-a adjudecat inca de la inceput locul din geamul bucatariei, ma indemnau la leneveala si visare... Diminetile de week-end sunt cele in care nu-mi place sa ma agit prea mult prin bucatarie, asa ca am pus ibricul cu apa pe foc (ceai, cafea?... cafea, ceai?... lasa ca ma hotarasc cand se termina de fiert apa!) si mi-am continuat leneveala. Cand am auzit apa sfaraind usor, ca o pisica somnoroasa ce-ti toarce in poala, am deschis dulapul si am pus mana pe cutia de cafea. Am zambit si mi-am spus: era de asteptat! Si cum unei cafele bune, unui ceai fierbinte sau unui pahar de lapte ii sta cel mai bine in compania prietenilor (adica biscuiti, chec sau alte bunatati) am pregatit de-aseara - pentru prima oara - niste prajiturele cu miere. Bineanteles ca nu m-am putut abtine sa nu le gust inca de ieri!

Insa acum, nu stiu exact ce: dimineata de afara, atmosfera, aroma tare si fierbinte a cafelei si prajiturile moi si dulci ce ti se topesc in gura, m-au facut sa ma simt ca Anton Ego, la degustarea "ratatouille-ului" lui... Ratatouille (Remy). Mi s-au revarsat imediat in minte acele dimineti, cand in pijamale sau nu, uneori pe jumatate adormita inca, mancam cu pofta o felie de paine cu unt si gem de casa si beam, fara sa suflu in el, un ceai fierbinte.

Buna dimineata!...

Reteta prajiturelelor cu miere am luat-o din revista Good Food, numarul din febr. 2007 si iat-o putin mai jos. E simpla, rapida dar absolut delicioasa! Si gata in 25 de minute, deci pentru cei care dimineata se trezesc ceva mai activi decat mine astazi, nu trebuie "pregatita" de seara.

Ingrediente:

• 200 g faina care creste singura (daca nu stie sa creasca singura, ca a mea, poate fi "ajutata" cu o lingurita de praf de copt amestecata direct in faina)
• 1/2 lingurita cardamon
• 30 g unt moale
• 2 si 1/2 linguri de zahar brun (sau alb)
• 1 ou
• 8 linguri lapte
• miere si unt pentru servit

Mod de preparare:

Se pun intr-un castron faina, cardamonul si untul si se amesteca bine. Apoi se adauga zaharul. Oul se bate cu un tel, preferabil intr-o cana gradata, apoi se adauga laptele pana se obtin 100 ml de amestec. Oul si laptele se pun treptat peste compozitia de mai sus, amestecand intai cu un cutit, apoi cu mainile, pana se obtine un aluat moale si nelipicios. Se framanta aluatul pe o suprafata pudrata cu faina pana cand se omogenizeaza bine (aprox. 4-5 min.).

Aluatul se imparte apoi in trei si se formeaza cercuri nu foarte groase, iar fiecare cerc se taie in sferturi. Se pune la incins la foc mediu, o tigaie cu fundul mai gros (eu am folosit una de teflon mai groasa). Se coc prajiturelele obtinute cateva minute pe fiecare parte pana devin usor aurii. La servire, se ung cu unt si se stropesc cu miere (pentru cei mai pretentiosi in privinta caloriilor, cred ca se poate renunta la unt ori se pot manca si simple, chiar daca in combinatie cu unt si miere sunt delicioase!). Pofta Buna! :-)

P.S. Cardamonul le da o aroma aparte si, in ciuda temerilor mele, nu stridenta (desi in stare naturala, este un condiment foarte puternic). Pentru impatimitii altor condimente insa, sunt sigura ca ies foarte bune si cu scortisoara, nucsoara sau ghimbir.

...asa s'au intamplat, asa le-am insemnat... tie, care le citesti

Acum aproximativ o luna, am terminat de citit o carte ce m-a impresionat mult si despre care am vrut sa scriu cateva cuvinte aici, insa nimic nu mi s-a parut si nu mi se pare nici acum, potrivit. O carte scrisa cu o blanda simplitate, candoare si tristete... povestea unei vieti de om traite pana la ultima suflare...

Asa am simtit-o eu si orice altceva as spune, ar fi in plus si de prisos. Vreau numai sa o dau mai departe oricui ar fi dispus sa se opreasca si s-o citeasca.

Oricum, nu cred ca altcineva ar putea descrie mai bine, decat autoarea insasi, ceea ce se afla cuprins intre paginile cartii.

Iar scrisoarea ei de bun-ramas, trimisa de peste ocean prietenilor pe care ii lasa in urma, "redactata cu o grafie eleganta si un suflet asemenea" "merita sa ajunga pana la Dvs." (Monica Lovinescu), intrucat ea surprinde cel mai bine cine a fost Luli August Sturdza...

"Prietenii mei, dragii mei,

Cutia in care e ambalata atata dragoste de viata, de Univers, de toate cele - si atata caldura pentru voi - s'a hodorogit. Am purtat-o prin Timp fara ragaz de odihna. A fost o cutie de buna calitate: m'a slujit credincios, cu echilibru si modestie. Am folosit'o dincolo de limita intr'un ritm care de multe ori i'a uimit pe cei din jurul meu. O cutie de isprava care m'a slujit decade la rand prin grele incercari. Acum scartaie. I s'a urit cu mine.

Multumesc fiecarui om al carui drum s'a intalnit vreodata cu al meu: dela fiecare am invatat. Am invatat dela gradinile pe care le-am ingrijit, dela animalele care au trait in preajma mea. Am invatat dela copacii sub care m'am odihnit. Cativa, fiindca de putine ori mi-a fost dat sa ma odihnesc.

Plec cu regretul de a nu fi adaogat decat cateva surasuri prin asprimea vremilor de izbeliste in care am trait. Am incercat sa fiu un clown si-am reusit uneori. A fost unicul DAR pe care un om sarac material toata viata, l'a putut distribui cu generozitate.

Daca veti vrea sa faceti o pomana pentru mine, stropiti o planta insetata, hraniti un caine flamand si invatati copiii sa se uite la stele. Bogdaproste.

Bucurati-va de fiecare clipa. "

fragmente si caligrafie...

"bucurati-va de fiecare clipa!"

un altfel de testament?...

"Daca veti vrea sa faceti o pomana pentru mine, stropiti o planta insetata, hraniti un caine flamand si invatati copiii sa se uite la stele. Bogdaproste. Bucurati-va de fiecare clipa. "

Cartea a aparut la Editura Anima, Bucuresti 2001 si poate fi gasita cu usurinta in librariile-anticariat de pe internet (pret: 17 lei).

“Nu sunt in nevoie!...”

In urma cu vreo 6 zile pe la pranz, pe o temperatura de “invidiat” de peste -12ºC (dupa o dimineata ce debutase promitator, cu doar -18ºC…) am pus o haina groasa pe mine, bocancii, mi-am facut curaj si am pornit-o vitejeste catre piata.

Chiar daca sunt ani de-acum de cand sarbatorile vin ca o zi obisnuita, blanda si asezata de duminica, fara pregatiri culinare traditionale pentru care sa trudesti cate 3-4 zile si pe care apoi sa le consumi in exces pana cand stomacul si ficatul depasiti de situatie cedeaza, privind prin bucatarie mi-am dat seama ca proviziile de legume se cam terminasera si ca ar fi fost nevoie de un suflu proaspat, fie el chiar si lipsit de gustul plin si rotund al legumelor din primavara.

Asa ca, dupa cum spuneam, am pornit-o spre piata. Pe la jumatatea dumului insa, intrebarile au inceput sa ma chinuie: si totusi, chiar e nevoie de ele? Trebuie neaparat sa iesi pe vremea asta? Nu mai puteai astepta o zi-doua, poate se mai incalzeste? In fine, mi-am tras voiniceste gluga pe cap, am sporit putin incordarea din muschi datorata frigului si-am iutit pasul, sperand sa ma mai incalzesc.

Am ajuns si in piata: lume… o nebunie! Toti cumparau in disperare, de parca mai urma inca o saptamana de sarbatori. Mi-am croit drum printre oameni, cu greu pe alocuri, am cumparat ceva legume, fructe si niste verdeata si-am iesit, pornind-o inapoi spre casa.

Pe la jumatatea drumului meu, ma intalnesc zilnic (macar o data) cu un magazin destul de mare, cu profil materiale de constructii/tehnico-sanitare, cam… “de toate pentru toti”, necesare pe la casa omului. O constructie lunga, stil vagon, cu geamuri mari – sa se vada bine marfa! – tivite in partea de jos de borduri suficient de late ca sa permita calatorului obosit un scurt popas sa-si mai traga sufletul. Acolo, pe bordura unuia din geamuri, am zarit de la distanta o batrana asezata…

Pe masura ce ma apropiam cu pasi repezi, mi-am surprins gandurile derulandu-se cu aceeasi repeziciune: oare ce face acolo? Cerseste? Oare sa-i fie rau?... Totul avea conotatie negativa in mintea mea, avand in vedere varsta ce parea sa o aiba si frigul de afara. Ma gandeam in continuare ca as putea sa ma opresc, sa-i dau ceva bani si fructe/legume din ce cumparasem si sa merg apoi mai departe.

Ajunsa in dreptul ei insa, cumva gestul mi s-a parut total deplasat si-am simtit ca as fi lipsita de respect, lezandu-i demnitatea. Cu toate astea, mi-am simtit picioarele oprindu-se si mi-am auzit gura spunand ceva de genul: “sarut mainile bunico, ce faci aici, te pot ajuta cu ceva?”.

Am vazut-o ridicandu-si spre mine ochii tulburati de batranete, voalati de ganduri si usoara tristete ce i se citea pe chip. M-a privit pret de cateva secunde bune si mi-a raspuns cald, destul de incet si moale, dar totusi ferm: “Multumesc mult, dar nu sunt in nevoie! Ma odihnesc numai; merg spre casa.”

Raspunsul m-a lasat fara cuvinte: nu sunt in nevoie!... Cand majoritatea celor din jur par sa se planga intr-una de nevoile si greutatile pe care le au, ea, nu era in nevoie… M-as fi putut gandi la zeci de variante de raspuns, m-as fi asteptat la orice altceva – de la a-mi cere un ban pana la a-mi spune sa-mi vad de treaba mea intr-un mod nu tocmai placut pentru mine - dar la atat de mult firesc, nu… Aproape am uitat, se pare, cum este sa primesti un raspuns firesc din partea unui alt om!

Am privit-o si am vazut ca era imbracata bine si chiar daca hainele erau vechi, era foarte ingrijita. Totusi, am indraznit s-o mai intreb inca ceva: “Si nu va este frig? Daca doriti si va este de ajutor, va pot insoti pana aproape de casa, ca sa ajungeti mai repede.” Ea mi-a zambit, cu ochii usor inlacrimati si mi-a raspuns din nou “Imi este frig, dar nu foarte tare. Si ocricum, va trebui sa ma mai opresc pana ajung. Am eu alte probleme, dar cand esti tanar e greu sa intelegi, ca nu te gandesti la batranete si la cum o sa fie cand ajungi acolo. O sa merg incet-incet spre casa. Multumesc ca m-ati intrebat si va doresc un an bun!”.

Am simtit ca nu mai era nimic de adaugat sau de intrebat, i-am strans usor mainile inmanusate ce si le tinea impreunate in poala (imi amintesc ca m-a surprins putin caldura lor), i-am mangaiat fugar umarul firav, am privit-o in ochi si i-am dorit asemenea, un an mai bun si multa sanatate. Si-am plecat mai departe, spre casa mea… M-am mai intors o data s-o privesc si am vazut ca la randul ei, si ea ma petrecea cu privirea.

Am continuat sa merg, insa abia acasa mi-am dat seama ca pasul se rarise, iar gerul se ostoise…

Restul zilei, de cateva ori i-am surprins imaginea reaparandu-mi in fata ochilor, iar bucuria acelei intalniri cu simplitatea, firescul si autenticul mi-a ramas intiparita in minte si in suflet. Acea intalnire cu adevarul, cu faptul ca te poti trai asa-cum-esti la orice varsta, indiferent de greutatile pe care, probabil si ea le avea…